Școala trebuie să fie a Ioanelor și a Victoriilor

Într-o zi de deschidere a cursurilor în care, pe Facebook, fotografiile cu elevi și părinți par mai puține decât cele cu politicieni, baroni și sinecuriști, noi, cei din echipa Vestea, hotărâserăm să nu mai scriem nimic. Să fie primul an în care, după sunetul clopoțelului, să nu mai adăugăm încă un text la zgomotul general. Scriseserăm ieri o analiză, un nou semnal de alarmă despre bolile vechi ale sistemului românesc de învățământ. Nu știm cât mai contează asemenea semnale, dar am scris-o. Titlul trimitea la povestea hainelor noi ale împăratului și la goliciunea pe care festivismul încearcă, an de an, să o acopere cu discursuri, flori și fotografii oficiale. Apoi am primit fotografia alăturată. Și ne-am răzgândit. Școala este despre elev Pentru că, deși unora nu le place să audă sau alții o spun doar formal, principalul 'obiect de activitate' al școlii este elevul. Nu primarul, nu baronul local sau județean, nu sinecuristul invitat să țină un discurs și nici directorul legat cu fire mai mult sau mai puțin vizibile de un partid. Poate nu toți directorii sunt așa, dar sunt suficienți încât problema să nu mai poată fi ascunsă sub covor. Școala este, în primul rând, despre elevi. Este și despre profesorii care îi îndrumă și despre părinții care îi susțin, dar primul loc, ca atenție, grijă și interes, trebuie să-i revină copilului. Punct. De aceea venim cu această fotografie primită în seara zilei în care clopoțelul a sunat din nou. Și nu o să vă spunem foarte multe despre fata din imagine. O cheamă Victoria Ioana, are 10 ani, locuiește într-o comună din apropierea municipiului Piatra-Neamț și este elevă în clasa a IV-a, în ciclul primar al Liceului de Arte 'Victor Brauner' din Piatra-Neamț. Două flori într-o singură fotografie În imagine vedem, de fapt, două flori. Una este trandafirul roșu din mâna copilei. Cealaltă este ochioasa aceasta de fată, minunea cu ochi în care pare că încape întregul univers. Nu știm povestea trandafirului. Poate îl pregătise pentru învățătoare. Poate era recuzita pentru tradiționalul tunel de flori prin care elevii claselor terminale îi primesc pe bobocii unui nou ciclu școlar: cei de clasa a IV-a pe copiii de clasa I, cei de clasa a VIII-a pe elevii de clasa a V-a, iar liceenii de clasa a XII-a pe bobocii de clasa a IX-a. Sau poate trandafirul fusese primit de la un coleg de clasă ori de bancă. Victoria știe. Noi putem păstra misterul exact așa cum este, pentru că nu toate lucrurile frumoase trebuie desfăcute în explicații și puse în dosare cu șină. Patru frați, patru drumuri care pornesc din aceeași familie Dacă tot ne-am oprit asupra fotografiei, ne-am întrebat de unde vine această fată. Vine dintr-o familie frumoasă, nu vom publica numele părinților, dar despre care putem spune că a crescut patru copii. Victoria Ioana este cea mai mică dintre cei patru frați. Studiază pianul și vioara, dar este tentată să încerce și modelingul. Are înainte suficient timp pentru a descoperi ce-i place, ce i se potrivește și cât de departe o pot duce pasiunile sale. Următoarea este Daria Natalia, care împlinește 13 ani în câteva zile. Este elevă în ciclul gimnazial al aceluiași Liceu de Arte 'Victor Brauner', studiază chitara și pianul, face canto popular și deja cântă, din când în când, la evenimente. Urmează cei doi frați mai mari. Giorgio Alessandro are aproape 23 de ani și este student la Facultatea de Drept din București. Anastasia, sora cea mare, se apropie de 25 de ani, a absolvit facultatea și urmează un master, tot în domeniul Dreptului, la București. Așa cum am precizat, nu vom spune numele părinților. Suntem convinși că pentru ei este mult mai important să-și vadă propriul copil în fotografie și numele celorlalți copii într-un articol. Aceasta este mulțumirea sufletească a oricărui părinte. Putem spune însă că părinții celor patru copii au o afacere de familie, unde, în vacanțe și în weekenduri, și copiii dau o mână de ajutor. Educația teoretică primită la școală este completată astfel prin educație practică, muncă și responsabilitate. Este încă o dovadă că educația lor este una sănătoasă și că părinții fac ceea ce trebuie, investind în viitorul copiilor. Nu este deloc ușor să susții doi copii la facultate și alți doi în ciclurile primar și gimnazial integrate unui liceu vocațional. Înseamnă efort financiar, timp, organizare și multă muncă, dar și credința că cea mai bună investiție pe care o poate face un părinte rămâne investiția în propriii copii. Patru frați, patru vârste și drumuri diferite, dar aceeași investiție uriașă făcută de o familie în educație. Nu o investiție măsurată numai în bani, ci și în timp, drumuri, emoții, oboseală, repetiții, examene și încurajări. Mai puțină politică la microfon, mai multe voci din școală Fotografia Victoriei ne amintește încă o dată că școala trebuie să fie despre elevi, despre emoția începutului, despre cunoaștere și despre clopoțelul care îi adună după vacanță. Despre buchiile cărții, despre pasiunile lor și despre carierele la care încep să viseze. Despre încercări, reușite, greșeli, curaj și descoperirea propriului drum. După copii vin părinții, cei care îi cresc, îi susțin și plătesc taxe și impozite pentru ca școala românească, cu bunele și relele sale, să poată funcționa. Apoi, cu tot respectul pe care îl merită, vin dascălii. Cei care, de mâine înainte, vor îndruma mințile aflate în formare și vor conduce mânuțele bobocilor de clasa I de la primele bastonașe până la primele litere. Dacă tot veni vorba despre dascăli, poate că la viitoarele festivități de deschidere a anului școlar ar fi bine să vedem mai puțini politicieni la microfoane. Poate am putea fi scutiți și de unele discursuri șablon ale directorilor, citite cu ton solemn și uitate înainte ca elevii să intre în clase. În locul lor ar putea vorbi un elev al școlii. Ar putea fi invitat un absolvent care să-și povestească, pe scurt și sincer, experiența, cu bune și cu rele. De ce nu și cu rele? Din greșeli se poate învăța, dacă avem curajul să recunoaștem că ele au existat. Ar putea vorbi un profesor fără clișee, fără festivism și fără idei îmbrăcate în staniol de paradă. Sau chiar un 'profesor-boboc', aflat în primul an în care trece de cealaltă parte a baricadei și se așază la catedră. Emoția lui ar putea fi mult mai autentică și mai folositoare decât încă o cuvântare a unui politician pornit în goana după următoarea fotografie. Un asemenea scenariu ar părea aproape ireal în actualul context, în care școala și imaginea ei sunt confiscate grosolan de politicieni. Tocmai de aceea ar arăta care este locul real al școlii: acel strung în care sunt formați oamenii de mâine, strungul comunității. Școala nu s-a născut în biroul primarului Poate că ceea ce urmează sună a clișeu, dar școala românească nu s-a născut nici pe holul primăriei și nici în biroul primarului. Începuturile învățământului românesc sunt legate profund de biserici și mănăstiri. Școala s-a născut, după expresia cunoscută, în tinda bisericii. Scrierile lui Ion Creangă (copilul ghiduş de la Humuleşti) păstrează în memoria noastră imaginea acelei lumi în care școala, dascălul, preotul și comunitatea satului erau profund legate. 'Amintiri din copilărie' acordă un spațiu important școlii tocmai pentru că ea făcea parte din viața reală a comunității, nu dintr-un decor pregătit pentru fotografiile oficialităților. Astăzi, tinda bisericii a fost înlocuită cu clădiri, laboratoare, săli de sport, table inteligente și platforme digitale. Este firesc să fie așa. Dar legătura cu oamenii, cu familiile și cu aceia pentru care există școala n-ar fi trebuit înlocuită de legătura cu partidul, cu primarul sau cu baronul care își caută un loc bun în fotografie. Școala românească nu traversează una dintre perioadele sale cele mai faste. Problemele sunt multe, vechi și suficient de grave încât să nu poată fi ascunse sub covorul roșu al festivităților. Dar speranța moare ultima. Poate că școala aceasta va porni din nou pe un drum bun atunci când vom realiza cu toții că nu este a politicienilor, nu este a partidelor, nu este nici a baronilor şi nici a directorilor și nici măcar a instituțiilor care își așază sigla pe comunicate. Școala românească trebuie să fie a lor: a Ioanelor și a Victoriilor. Daniel VINCA Similare