Nașterea Maicii Domnului, zorii unei bucurii fără apus

Septembrie coboară peste noi cu o lumină blândă, ca o mângâiere venită după dogoarea verii, în timp ce arșița se retrage încet din văzduh, dimi­nețile se limpezesc sub răcoarea tot mai adâncă a zorilor, iar peste livezi, peste vii și peste câmpurile care și-au dăruit rodul se așterne taina toamnei, cu primele ei culori, cu miresmele domoale, cu liniștea aparte vestitoare a schimbării anotimpurilor. Nu pare lipsit de tâlc faptul că tocmai în această vreme Biserica pășește într-un alt an și, la numai câteva zile după pragul lui, ne cheamă la prima sărbătoare însemnată: Naș­terea Maicii Domnului. Când omul își strânge roadele pământului, Dumnezeu ne pune înainte 'rodul' unei îndelungate așteptări, sosit într-o casă unde ani în șir nu răsunase vreun glas de copil. La 8 septembrie nu am ajuns încă la Betleem, steaua nu s-a ridicat pe cer, cântarea îngerilor nu s-a auzit, păstorii nu și-au pornit pașii spre iesle, iar magii nu au plecat în căutarea Împăratului. Golgota și dimi­neața Învierii sunt departe. Și totuși, în taina zilei prinde să se contureze calea către toate acestea, căci, în casa lui Ioachim și a Anei, doi oameni peste care viața așezase deopotrivă povara așteptării și statornicia rugăciunii, se naște o copilă. Nu zărim nimic din strălucirea marilor întâmplări, numai bucuria curată a unor părinți ce primesc, în vremea bătrâ­neții, răspunsul la îndelungile lor rugăciuni. Prunca poartă numele Maria. Lumea nu știe încă nimic despre ea, dar Dumnezeu pregătește prin această naștere venirea Fiului Său pe pământ. Astfel, aproape neauzit, asemenea luminii ivite la marginea unei nopți lungi, se deschide unul dintre cele mai senine și frumoase capitole ale istoriei mântuirii neamului omenesc. Deși Sfintele Evanghelii nu ne relatează prea multe din existența Preasfintei Fecioare, tradiția Bisericii a păstrat detalii minunate asupra nașterii ei, privind-o prin prisma lui Hristos, Mântuitorul nostru. Copila dăruită lui Ioachim și Anei este cea din care Fiul Tatălui Ceresc va primi firea noastră omenească. De aceea, privind leagănul Mariei, Biserica vede de departe ieslea Betleemului. Din această perspectivă Nașterea Maicii Domnului marchează, în plan uman, începutul pregătirii Întrupării Unuia din Treime, căci se naște aceea prin care Dumnezeu va veni pe pământ ca om adevărat, fără să înceteze a fi Dumnezeu adevărat. Fecioara nu reprezintă lumina mântuitoare a lumii, fiindcă Lumina lumii este Hristos, Fiul ei, dar nașterea sa seamănă cu ivirea zorilor înaintea răsăritului. Zorii nu sunt soarele, însă vestesc sfârșitul nopții; nu risipesc dintr-odată întunericul, ci îl subțiază încet, până când lucrurile își recapătă conturul, ca semn că ziua se apropie. Poate tocmai în aceasta constă frumusețea aparte a praznicului: Dumnezeu Își începe lucrarea cea mare într-un mod aproape neobservat. Sfinții și Drepții Ioachim și Ana purtaseră vreme îndelungată durerea nerodirii - una dintre acele sufe­rințe ce nu se spun în fiecare zi, dar care îmbătrânesc odată cu omul. În societatea de atunci, lipsa copiilor adu­cea povara umilinței înaintea celorlalți. Anii trecuseră, puterile slăbiseră, iar nădejdea mai că nu avea pe ce se sprijini. În toată sufe­rința și așteptarea lor, le rămăsese rugăciunea. Istoria îi așază însă într-un șir biblic minunat în care altor mame Domnul le-a răsplătit perse­ve­rența și nădejdea: Sara îl primește pe Isaac când făgăduința părea omenește cu neputință; Ana, mama lui Samuel, după multă rugăciune, a putut mărturisi: 'Pentru acest copil m-am rugat eu' (I Regi 1, 27); Elisabeta, numită stearpă, ajunsă la bătrânețe, îl poartă pe Ioan Botezătorul, iar îngerul rostește adevărul care luminează toate aceste istorii: 'La Dumnezeu nimic nu este cu neputință' (Luca 1, 37). Nu trebuie să înțelegem de aici că rugăciunea Îl obligă pe Tatăl Ceresc să îndeplinească dorințele noastre după măsura și timpul hotărâte de noi. Există rugăciuni a căror împlinire vine târziu, sunt răspunsuri cu alt chip decât cel așteptat și dureri a căror dezlegare n-o vom cunoaște în viața pământeană. Dar părinții Preasfintei Fecioare ne lasă o lecție duhovnicească de mare adâncime: omul poate rămâne credincios Domnului chiar dacă nu Îi înțelege tăcerea, continuând să se roage, deși toate argumentele raționale ale speranței s-au împuținat. Uneori Dumnezeu lucrează tocmai în tăcere. Sfântul Ioan Damaschin tâlcuiește nerodirea Anei prin întâlnirea firii cu harul: 'A așteptat neroditoare, până când harul a înflorit rodul'. Copila născută din rugăciunea părinților va deveni ea însăși prototipul ascultării desăvârșite, deoarece, peste ani, într-o casă din Nazaret, va sosi ceasul în care îngerul îi va vesti taina necuprinsă a Întrupării. Troparul praznicului adună într-un singur cuvânt întreaga stare a zilei: 'Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea'. Bucurie! Nu triumf omenesc, nu strălucire de palat, nu biruință asupra altora, ci bucuria unei nașteri petrecute în smerenie și care, peste veacuri, va atinge lumea întreagă. Când Maria vine pe pământ, nimeni dintre cei puternici ai vremii nu știe ce s-a petrecut. Nu se scriu cronici, nu se trimit soli, nu se schimbă hotarele imperiilor. Și to­tuși, într-o casă modestă din Ierusalim, pe care cei ce am călătorit într-acolo am putut-o vizita, se pregătea ceea ce avea să schimbe sensul istoriei. Praznicul Nașterii Maicii Domnului este și o sărbătoare a familiei, căci Sfinții Ioachim și Ana ne arată chipul părinților care primesc copilul ca dar, nu ca proprietate. Ei îl doresc, se roagă pentru el, iar când Dumnezeu li-l încredințează, înțeleg că existența lui are o chemare mai înaltă decât dorințele lor. Părinții sunt primii păzitori ai unei vieți, ei cei dintâi pun și apoi rostesc numele pruncului, primii care îi pot arăta drumul către Dumnezeu, dar nu sunt stăpânii destinului său. Copilul li s-a încredințat pentru a-l iubi și a-l crește, nu spre a-l închide în propriile planuri. Există aici un cuvânt de mare actualitate pentru familia creștină: viața se primește cu recunoștință și se crește cu responsabilitate. Cre­dința se transmite adesea înainte ca pruncul să înțeleagă vreun cuvânt: din semnul Crucii făcut de mamă, din rugăciunea tatălui, din icoana înaintea căreia arde candela, din mersul împreună la biserică, din pacea unei case unde Dumnezeu nu este un străin. Poate de aceea Maica Domnului a rămas atât de apropiată de noi: pretutindeni, în biserici, în icoane vechi, în cântări, în numele purtat de atâtea femei, în rugăciunile spuse la vreme de necaz, chipul ei a devenit, pentru generații întregi, imaginea maternității curate și ocrotitoare. Așadar, la 8 septembrie, Biserica prăznuiește Nașterea Maicii Domnului, descoperindu-ne, prin această sărbătoare, taina lucrării răbdătoare a lui Dumnezeu în istoria mântuirii; El rânduiește toate cu înțelepciune și iubire, fără să silească libertatea omului, ci chemând-o să răspundă prin credință, rugăciune și ascultare. De aceea, nașterea Fecioarei Maria nu este doar venirea pe lume a unui copil binecuvântat, ci un început plin de har, o lumină aprinsă în tăcere, prin care Dumnezeu pregătește, în mod nevăzut, împlinirea făgăduin­țelor Sale, pentru că, înainte ca lumea să vadă Soarele dreptății, El, iată, ne dăruiește zorii răsăritului Acestuia.